Pasi de vals

     Dragostea e ca un dans in doi. Ne mai calcam pe picior, dar important e sa nu ne oprim pana cand nu se termina muzica.

In noapte...sufletul se dezgoleste

    E coafata atent si isi poarta noul palton Prada alb lapte. Merge mandra, privind drept, hotarat si paseste atent in pantofii-i negrii ca noaptea. Isi lasa in spate masina ce luceste in lumina soarelui, creand un contrast puternic intrea ea si autovehiculul negru.
    O vezi si iti intorci privirea. Cateva tinere o privesc admirativ si tanjesc la geanta si pantofii ei atragatori. Mai multe doamne cu varste mijlocii o privesc cu jind si ganduri indoielnice. Unii barbati o repereaza si nu o lasa sa le scape din privire ceva vreme, fermecati si intrigati, de-o potriva.
    Dar nimeni nu stie s-o vada dincolo de paltonul scump. Nimeni nu reuseste sa strapunga scutul perfect ce o inconjoara uniform, fara pic de fisura. Sufletul inrosit de amintiri nu i se zareste peste machiajul executat ca la carte.
    Femeia se aseaza gratios la o masa intr-o cafenea si isi comanda un cappuccino de-ndata. Apoi ramane asa multe minute, privind in gol, intr-un punct imaginar, si se lasa purtata de adevaratele-i temeri si sentimente. Trasaturile i se indulcesc, insa nu isi lasa garda jos nici macar o clipa. Vede in fata ochilor franturi ale deceptiilor vietii ei si soarbe inconstient din bautura.
    Oamenii o privesc fix sau fugitiv. Dar nimeni nu stie ca seara, dupa ce paltonul e lasat in cuier si machiajul cade, ramane doar ea. In fata oglinzii, in camera goala, ramane femeia plina de temeri, de vise si de ambitii ascunse. Dupa ce rujul profesionist e sters de pe buze, sufletul i se dezgoleste de secrete si ramane puritatea care persista in femeia asta mandra.
    Totul se curata de rautate si ganduri innoptate si raman regretele ei ascunse, visele neatinse, dorintele mici si naive, privire iscoditoare, cuvintele pe care ar fi vrut sa le auda, mainile pe care ar fi vrut sa le tina, amintirile pe care ar fi vrut sa le uite de mult.
    Uita de bani, pentru ca nu are cu cine sa-i imparta. Uita de bijuterii, pentru ca nu are cui sa i le arate zambind. Uita de statut, pentru ca nu are cui sa-i planga pe umar. Uita de tot, pentru ca nu are pe cine sa se bazeze in ceas de noapte.  Uita...pentru ca banii nu cumpara inimi. Acum stie.
    Si sub lumina lunii, femeia imbracata in haine de la Prada, ramane o fetita visatoare.

Oras dulce si intunecat

    Orasul plin de culoare, orasul se lasa in amurg si se pierde-n el pana cand dispar impreuna, cu totul, ramanand o urma de lumini la orizont cu scaparici de umbre si lumini difuze ce clipesc constant la noi. Strazile se-mbraca in rochii negre, lungi si tin torte ce calauzesc oamenii concentrati pe ganduri.
     Te-nvarti si privesti absent in fata, fara un punct fix, absorbind energia si amorteala orasului asta alimentat de raze de soare, umbre, zambete si priviri de tot felul.
      Ea priveste pierdut prin aburii cafelei, incercand sa-l uite; el priveste fix fereastra neteda, incercand s-o cheme la el. Isi trimit unul altuia semnale nestiute prin univers, de teama, de iubire si despartire, de dor si disperare. Inimile ofteaza obosite, mintea se aseaza intr-un colt al corpului tremurand de frig si de frica.
      Nimeni nu stie ca-i doare, nimeni nu stie ca iubesc, nimeni nu stie ca pasarile bat din aripi pentru amintiri si pentru regrete.
      Ea incearca sa zambeasca, el incearca sa nu planga. Niciunuia nu ii iese, esecul ii corupe si sfarsesc oftand invinsi. Isi ridica privirile spre cer si-si incheie in tacere toate regretele si incercarile intr-o cutie ascunsa de suflet in intuneric.
     Orasul plin de culoare, se lasa-n amurg inca o data, de data asta, lasand razele sa-l lumineze. Soarele isi ridica fruntea zambind spre oamenii amortiti de somn si-i imbratiseaza vesel. Strazile se scalda in portocaliu cald si galben dulce ca mierea.
    Nimic nu e uitat, dar totul are o noua sansa sa absoarba dulceata sperantei.

Zambetul ti-e paradox

     Esti tu insati un paradox, a spus fixadu-ma cu privirea. Esti in atat de multe feluri bune si in atat de multe feluri rele incat imi e greu sa stiu ce nu ai putea sa fii.
     Iubeste pana in panzele albe, s-ar putea spune despre tine. Iubeste cu atata darurire si cu atata suflet incat nu stii de unde mai poate da iubire tuturor. Iubeste pana cand soarele apune, pana cand norii se-astern pe cer si pana cand marea atinge pamantul. Iubeste pana cand uraste. Iubeste pana cand neaga ca uraste si pana cand nu mai are lacrimi pe obraji.
    Uraste. Uraste cu rautate si cu jind. Uraste lucruri, situatii si obiceiuri stupide. Uraste cand ploua, cu toate ca iubeste cum ploaia ii mascheaza lacrimile de pe fata. Uraste cand e frig si totusi adora vantul care-i scutura suvitele de par in bataia proprie, exact ca steagurile pacii in varf de stalp. Uraste orgoliul, uraste cum oamenii isi inghit cuvintele si sentimetele de dragul mandriei; dar orgoliul ei se poate masura de-alungul intregii planete.
    Nu are ambitie destula si nu se incurajeaza singura, pe cand tot ea e cea care isi impinge limitele si isi sopteste sa fie curajoasa. Viseaza la succes, dar nu stie cum sa-l atinga. Are tot atatea lacrimi cata apa exista in Atlantic si le scurge pe toate uneori si ramanea secatuita pana si de sinele ei.
    E plina de iubire tot atata caldura cata e in lunile de vara. Are rautate si ochi critici tot atat de des precum ploua toamna. Tine de prietenie tot atat de strans cum tine un copil de suzeta sa cand plange. Totusi, lasa oamenii dupa bunul lor plac si nu-i siluie cu prezenta daca nu exista adevar si daruire. Se incrunta si zambeste in acelasi timp.  Ii plac amintirile si le pretuieste; stie cat de tare dor si totusi iubeste singura durere care simte ca-i mai da speranta. Spera pana cand ultima flacara se stinge, stiind ca-i face rau asteptarea.
    Plange si rade de multe ori impreuna. Plange cu zambete pe fata si rade cu urlete pe dinauntru.

You die twice

   

 Nu ai cum să schimbi cursul celor întâmplate. Să suferi este cel mai puternic sentiment pentru că în suferință se găsesc toate celelalte: iubire, ură, dispreț, amărăciune, neîncredere, tristețe, insensibilitate, negare, acceptare. 

                                                                                                             All Rights Reserved- treizeciiulie

Inima da, inima piere

     Ruinele o sa iti striveasca sufletul, mi-a spus.
     Tot ce ramane este praful pe care nu o sa il stranga nimeni si care o sa te sufoce. Tine-ti sufletul ascuns daca nu vrei sa te impiedici de cioburi, continua sa imi spuna. Nu am inteles atunci.
     Haide, vad amintiri si vant in ochii tai. In lacrimi se vad sentimentele tulburi si in maini vad tremurul nevrozei ce vibreaza odata  cu inima. Scoate scutul si impinge inima in spate. Ea nu va face fata. Inima ta nu stie sa isi pazeasca spatele, doar face cum i-ai spus: isi rupe bucati pentru fiecare si le lasa in urma fara sa isi aminteasca in ce fel sa le recupereze.
     Haide, inima-ti tremura si ochii-ti sunt transparenti de la furtuna ce o tii in tine, exact ca marea ce-si tine valurile inspumate. Nu-ti sfasia iubirea si bunatatea ce-a ramas in tine. Priveste dupa ceata lacrimilor si dupa dezamagire si incertitudine. Stinge luimna si respira. Simti cum ti se linisteste inima? Simti cum lacrimile stau pe loc?
     Tacerea te apasa asa cum durerea apasa inima. E frig deodata si lacrimile inca sunt acolo. Construiesti prin oameni vise, sperante si iti vezi viitorul acolo unde sunt si ei ancorati; exact ca un colac de salvare in Marea Egee. Te tii bine si iti strangi mainile in jurul lui, inchizi ochii, strangi mai tare, incordezi fiecare deget... pana il strapungi cu unghiile. Simti panica si umblii cu ochii peste tot si totusi nicaieri. Plangi si strigi, dar nu e nimeni.
     Doar tu si colacul....pana inveti sa inoti, pentru ca esti fara speranta. Nu vrei sa mori si o iei inainte invatand disperat cum sa te salvezi.

Deschid si-nchid ganduri

     Deschid cartea tuturor lucrurilor pe care nu le-am spus niciodata. File pline de cuvinte pe care nu le-am spus pentru ca mi-a fost teama. Lucruri pe care mi le-am soptit in gand, cand seara se lasa peste case si nu era nimeni cu mine inafara de gandurile mele.
     Cautam raspunsuri si puneam intrebari la care nu mai avea cine sa imi raspunda. Respiram soptit in intunericul noptii, plangeam tacut in linistea camerei si imi repetem o sa fie bine de atatea ori incat reuseam sa adorm si sa cred. Si ramaneau doar stelele singure pe cer si priveau stinghere in inima mea.
    Gandeam filele cartii ca un pergament strans in mine, legat cu panglici aurii de nervi si vene, elecrtocutandu-mi inima la fiecare atingere straina. Strangeam amintiri abundente si nemuritoare, care se transformau in fluturi nestapaniti si-n poze lucioase ce taie bucati fragede din trecut.
    Tinem intre degete cuvinte nerostite ce se tocesc de la atatea regrete frigide ,ce plutesc mereu in aer. Cuvinte amare si regrete granulate cu speranta ca totul o sa fie bine sunt apasate permanent intre celule si pe firele de par, ascunzadu-se de mine prin mine si jucandu-se cu mine de-a v-ati ascunselea.