S-ar sparge sufletul

    Intri in camera si e o liniste apasatoare. O vezi ghemuita ca un copil pe margniea patului si ti se strange inima. Te apropii si-i vezi ochii umflati, plini de regrete, incadrati aproape morbit de ceea ce a fost odata machiajul ei. Tusul negru si intins ,ce-i accentueaza umbra puternica ce-o simti din partea ei, e de parca ploaia tocmai a picat peste ea. Si a picat, in rauri de lacrimi pe care nu le-ai vazut la timp.
    Ai vrea s-o mangai pe parul ciufulit din cauza ticului ei pronuntat de a-si trece mainile prin el, dar ti-e teama s-o atingi. De parca-ar sparge ceva in ea...poate sufletul...dar nu-i nimic, oricum il are crapat in sute de bucati. Esti pregatit sa ii spui ca nu ai vrut s-o ranesti, dar e tardiv. Ca si trecutul vostru, cuvintele tale nu mai au farmecul pe care-l purtau odata. Asa ca o privesti in tacere. Tacere pentru sufletul ei fisurat, tacere pentru povestea voastra, tacere pentru o iubire pierduta.
    Vrei sa pleci pentru ca nu iti gasesti scuzele potrivite. Dar inca simti regretul pe varful limbii atunci cand o privesti asa, ravasita si plansa, pe patul vostru, intre peretii care au fost martorii tuturor pasilor vostrii. Ea nu se uita la tine, dar stii ca in privirea ei e durere absoluta si amintiri frante. Tot ce faci este sa te rogi pentru sansa ei. Te rogi sa mai poata iubi asa cum te-a iubit pe tine. Te rogi sa mai simta fiorii fericirii fara sa-ti resimta amintirea, acum patata de mojicie.
     Sopteti in gand ca-ti pare rau, in timp ce-ti inchei din priviri toate socotelile cu fata asta tulburata de suferinta.