Zambetul ti-e paradox

     Esti tu insati un paradox, a spus fixadu-ma cu privirea. Esti in atat de multe feluri bune si in atat de multe feluri rele incat imi e greu sa stiu ce nu ai putea sa fii.
     Iubeste pana in panzele albe, s-ar putea spune despre tine. Iubeste cu atata darurire si cu atata suflet incat nu stii de unde mai poate da iubire tuturor. Iubeste pana cand soarele apune, pana cand norii se-astern pe cer si pana cand marea atinge pamantul. Iubeste pana cand uraste. Iubeste pana cand neaga ca uraste si pana cand nu mai are lacrimi pe obraji.
    Uraste. Uraste cu rautate si cu jind. Uraste lucruri, situatii si obiceiuri stupide. Uraste cand ploua, cu toate ca iubeste cum ploaia ii mascheaza lacrimile de pe fata. Uraste cand e frig si totusi adora vantul care-i scutura suvitele de par in bataia proprie, exact ca steagurile pacii in varf de stalp. Uraste orgoliul, uraste cum oamenii isi inghit cuvintele si sentimetele de dragul mandriei; dar orgoliul ei se poate masura de-alungul intregii planete.
    Nu are ambitie destula si nu se incurajeaza singura, pe cand tot ea e cea care isi impinge limitele si isi sopteste sa fie curajoasa. Viseaza la succes, dar nu stie cum sa-l atinga. Are tot atatea lacrimi cata apa exista in Atlantic si le scurge pe toate uneori si ramanea secatuita pana si de sinele ei.
    E plina de iubire tot atata caldura cata e in lunile de vara. Are rautate si ochi critici tot atat de des precum ploua toamna. Tine de prietenie tot atat de strans cum tine un copil de suzeta sa cand plange. Totusi, lasa oamenii dupa bunul lor plac si nu-i siluie cu prezenta daca nu exista adevar si daruire. Se incrunta si zambeste in acelasi timp.  Ii plac amintirile si le pretuieste; stie cat de tare dor si totusi iubeste singura durere care simte ca-i mai da speranta. Spera pana cand ultima flacara se stinge, stiind ca-i face rau asteptarea.
    Plange si rade de multe ori impreuna. Plange cu zambete pe fata si rade cu urlete pe dinauntru.